Datarea radioactivă a meteoriților ne-a permis să determinăm vârsta Sistemului Solar. De asemenea, această vârstă este în concordanță cu datarea eșantioanelor de roci lunare și a celor mai vechi roci găsite pe suprafața Pământului.
Sistemul nostru solar este format dintr-o stea centrală pe care o numim Soare și din fiecare obiect care se deplasează în spaţiu odată cu el, orbitând în jurul său, sub influența gravitației sale. Aceste obiecte includ planete și sateliții lor naturali, planete pitice, asteroizi, meteoroizi și comete. Soarele reprezintă mai mult de 99,87% din masa totală a Sistemului Solar.
Potrivit rezoluției din 2006 a Uniunii Astronomice Internaționale, pentru ca un obiect să fie o planetă, trebuie să îndeplinească trei criterii. Primul este că trebuie să orbiteze în jurul Soarelui. Al doilea este că o planetă trebuie să aibă suficientă masă pentru ca gravitația să o modeleze într-o formă aproximativ sferică și, în cele din urmă, influența sa gravitațională trebuie să fie suficient de intensă astfel ca în vecinătatea orbitei sale să nu existe alte obiecte. Obiectele care nu sunt sateliți planetari își respectă primele două reguli, dar nu și pe a treia, se numesc planete pitice. Numărând de la Soare, planetele din sistemul nostru solar sunt Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.
Planetele pitice sunt toate mai mici decât Luna (satelitul Pământului ) care are un diametru de aproximativ 3474 de kilometri. Pluto este în prezent cea mai mare dintre planetele pitice, urmată de Eris, Haumea, Makemake și Ceres. Fiecare dintre aceste obiecte sunt solide, cu suprafețe înghețate și au compoziții asemănătoare. Ceres este situat între orbitele lui Marte și Jupiter, în timp ce celelalte patru planete pitice pot fi găsite dincolo de orbita lui Neptun, în centura Edgeworth-Kuiper.
Cele mai apropiate patru planete de Soare se numesc planete terestre. Toate aceste planete au o suprafață solidă și sunt compuse în principal din rocă. Mercur nu are atmosferă, dar în comparație cu Pământul, Venus are cea mai densă atmosferă, iar Marte cea mai subțire. Spre deosebire de micile planete interioare, cele patru planete exterioare, numite giganți gazosi, sunt mult mai mari. Aceste planete sunt în principal gazoase (hidrogen și heliu), iar atmosferele lor sunt foarte dense. Toți giganții gazoși au inele în jurul lor. Saturn are de departe cel mai impresionant sistem de inele, care este vizibil chiar și printr-un telescop destul de mic.
Cu excepția lui Mercur și Venus, toate planetele au cel puțin un satelit natural. Pământul este singura planetă din Sistemul Solar care are un singur satelit, în timp ce Marte are doi. Spre deosebire de planetele terestre, toți giganții gazosi au un număr mare de obiecte în jurul lor. Cu peste 75 de sateliţi confirmaţi pentru fiecare, Jupiter și Saturn sunt planetele cu cei mai mulți sateliți naturali, urmate de Uranus și Neptun.
Pământul nostru este a treia planetă, numărând de la Soare, și are o orbită aproape circulară. Atmosfera Pământului este compusă în principal din azot și oxigen, iar temperatura medie la suprafața sa, acoperită în proporție de peste 70% de apă, este de aproximativ 15 grade Celsius. Luna este singurul satelit natural al Pământului și singurul obiect ceresc pe care oamenii au pus piciorul.
Rămășițele de la formarea timpurie a Sistemului Solar pot fi găsite în principal în centura de asteroizi, situată între orbitele lui Marte și Jupiter, și centura Edgeworth-Kuiper, situată dincolo de orbita lui Neptun. Acești asteroizi au dimensiuni cuprinse între aproximativ 10 metri și 1000 de kilometri, iar masa totală a tuturor asteroizilor din Sistemul Solar este mai mică decât masa satelitului Pământului.
Cometele sunt în principal compuse din gheață, dar conțin și praf și material stâncos. Gheața este volatilă și se evaporă din cauza vântului solar și a radiațiilor, atunci când cometa se apropie de Soare. Acest lucru creează două „cozi” - o coadă de praf care este ușor îndoită în direcția opusă mișcării cometei, ce se întinde pe milioane de kilometri și o coadă de plasmă care este dreaptă și rareori vizibilă cu ochiul liber. Cozile cometei sunt întotdeauna îndreptate în direcția opusă Soarelui, independent de direcția în care se mișcă cometa. Se crede că majoritatea cometelor provin din două regiuni specifice: Centura Edgeworth-Kuiper, situată dincolo de orbita lui Neptun, și Norul Oort, la marginile Sistemului Solar.
Câmpul magnetic al Soarelui se întinde cu mult dincolo de suprafața sa. Acest lucru creează o bulă care cuprinde întregul Sistem Solar. Regiunea în care câmpul magnetic al Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al altor stele se numește Heliosheath (regiune exterioară a heliosferei, unde vântul solar este comprimat și turbulent). Limita exterioară a acestei regiuni agitate și turbulente se numește Heliopauză. Dincolo de Heliopauză se află spațiul interstelar. În 2012, sonda spațială Voyager 1 a fost primul obiect creat de om care a traversat Heliopauza.
